Galerii

„Biet băiat, munţii nu au putut să-ţi ofere ceea ce voiai tu.” Maestrul vorbea pe un ton cald, mângâietor. Privirea sa calmă mă pătrundea până în străfundul sufletului. „Dorinţa inimii tale va fi îndeplinită.”

Sri Yukteswar nu obişnuia să vorbească în parabole, eram încurcat. Mi-a atins uşor pieptul, în zona inimii.

Corpul meu a devenit imobil, ca de piatră. Plămânii s-au golit de aer, de parcă răsuflarea mi-ar fi fost atrasă de un magnet uriaş. Sufletul şi mintea şi-au lepădat instantaneu învelişul fizic, şi au ţâşnit prin fiecare por, ca un râu de lumină. Deşi carnea părea moartă, nu mai percepusem niciodată pe deplin conştient, şi cu asemenea intensitate, sentimentul vieţii. Simţul identităţii nu se mai limita la un corp fizic, ci îmbrăţişa totul în jur, atom cu atom. Oameni de pe străzi îndepărtate păreau a se deplasa încet, la periferia propriei mele fiinţe. Rădăcinile plantelor şi ale copacilor străbăteau solul, care devenise transparent, iar prin canalele din tulpinile lor vedeam cum circulă seva.

Întreaga vecinătate se aşternea nudă în faţa mea. Câmpul vizual, oferind în mod obişnuit o deschidere frontală privitorului, devenise acum sferic, puteam cuprinde dintr-o singură privire totul. Vedeam în spatele meu oameni mergând pe strada Rai Ghat, şi o vacă apropiindu-se alene. Când a ajuns în faţa porţii deschise a ashramului, am văzut-o de asemenea cu ochii fizici. Vaca a trecut mai departe, în spatele unui zid de cărămidă, iar eu continuam să o văd foarte clar.

Toate obiectele din cîmpul meu vizual, astfel dilatat, vibrau ca imaginile derulate pe bandă cinematografică. Corpul meu, cel al Maestrului, stâlpii curţii, mobila, podeaua, copacii şi soarele strălucitor se mişcau tot mai violent, până când se topiră într-o mare de lumină; lumea fizică se dizolva asemeni cristalelor de zahăr într-un pahar cu apă. Lumina unificatoare alterna cu formele materializate, iar această metamorfoză perpetuă revela însăşi legea cauzei şi a efectului în creaţie.

Un val de bucurie oceanică scăldă ţărmul calm şi nesfârşit al sufletului meu. Am realizat că spiritul lui Dumnezeu este infinită Beatitudine, iar corpul Său este alcătuit din nenumărate ţesături de lumină. Gloria care îmi inunda până în profunzime fiinţa se expansionă curprinzând oraşe, continente, pământul, soarele, celelalte sisteme solare, nebuloase îndepărtate, întregul univers. Cosmosul, presărat cu luminiţe asemeni unui oraş văzut din depărtare noaptea, pulsa strălucitor în infinitul fiinţei mele. Contururile corpurilor din viziunea mea, foarte clare în centru, păleau spre marginile îndepărtate; dar şi acolo puteam vedea o lumină blândă, nematerială, eternă. Era indescriptibil de rafinată, prin comparaţie cu cea care iradia din imaginea planetelor.

Fascicolul de raze de lumină divină izvora din Sursa Eternă, genera galaxii, învăluindu-le apoi în inefabile aure transfiguratoare. Am văzut din nou şi din nou cum razele creatoare se condensau în constelaţii, apoi erau mistuite de limbi de flăcări transparente. Am văzut miriade de lumi trecând prin acest halou diafan, care pulsa ritmic. Apoi focul deveni firmament.

Am recunoscut centrul percepţiei intuitive din inima mea ca fiind empireul acestei bolţi. Nucleul fiinţei mele iradia nesfârşită splendoare înspre fiecare parte a structurii universale pe care o percepeam. Beatificul fluid amrita, nectarul nemuririi, curgea prin fiinţa mea ca argintul viu. Am auzit vocea lui Dumnezeu umplând Universul cu sunetul subtil Aum, asemeni vibraţiei Motorului Cosmic.

Deodată, respiraţia îmi reveni în plămâni. Cu o nemulţumire aproape insuportabilă am realizat că fiinţa mea şi-a pierdut imensitatea cosmică. O dată în plus m-am simţit limitat de umilitoarea închisoare a corpului fizic, în care Spiritul abia de putea să încapă. Ca un copil neascultător, am fugit din casa mea cosmică pentru a mă întemniţa în microcosmosul îngust.

Gurul se afla în faţa mea, nemişcat. Am dat să mă arunc la picioarele lui sfinte, într-un gest de profundă recunoştinţă pentru experienţa conştiinţei cosmice pe care tocmai mi-o dăruise, şi pe care o căutasem cu pasiune atât de mult timp. M-a oprit înainte să apuc să mă plec şi mi-a spus calm:

„Nu te lăsa îmbătat de extaz. Mai ai încă multe de făcut în lume. Haide să măturăm balconul. Apoi mergem să ne plimbăm pe malul Gangelui.”

Am luat mătura. Ştiam că Maestrul mă învăţa secretul unei vieţi echilibrate. Sufletul trebuia să se avânte dincolo de abisurile Creaţiei, în timp ce trupul trebuia să îşi îndeplinească îndatoririle zilnice. Când, mai târziu, am ieşit să ne plimbăm, eram încă sub puterea extazului, cu neputinţă de descris. Vedeam corpurile noastre ca şi când ar fi fost două imagini astrale, mişcându-se pe-o stradă de-a lungul unui fluviu de lumină pură.

„Spiritul lui Dumnezeu susţine activ fiecare formă şi forţă din univers; cu toate acestea El este transcendent şi îndepărtat în vidul beatific necreat, mai presus de lumile fenomenale”, explică Maestrul. „Sfinţii care îşi realizează natura divină cât sunt încă în trup pământesc, au o dublă existenţă. Pe de o parte ei sunt angrenaţi în mod conştient în îndeplinirea obligaţiilor lor lumeşti, iar pe de altă parte rămân cufundaţi în beatitudinea interioară. Dumnezeu i-a creat pe oameni din bucuria fără sfârşit a propriei Sale fiinţe. Cu toate că sufletele oamenilor sunt în mod dureros legate de corp, Dumnezeu aşteaptă ca acestea, fiind create după chipul şi asemănarea Sa, să se ridice deasupra identificării cu simţurile şi să se unească în final cu Creatorul lor.”

Viziunea cosmică din ziua aceea a lăsat urme profunde în fiinţa mea. Urmărind să-mi liniştesc în fiecare zi gândurile, am reuşit să elimin convingerea iluzorie că trupul meu este doar o masă de carne şi oase, trecând astfel dincolo de bariera materiei. Am înţeles că suflul şi mintea sunt asemeni furtunilor care tulbură oceanul de lumină, ridicând la suprafaţa lui valuri de forme materiale: pământul, cerul, fiinţele umane, animalele, păsările, copacii. Nu este posibilă nici o percepţie a Infinitului ca Lumină Unică decât dacă sunt calmate aceste furtuni. Ori de câte ori reuşeam să liniştesc cele două tumulturi naturale, vedeam multitudinea valurilor creaţiei topindu-se în marea strălucitoare de Lumină, aşa cum valurile oceanului îşi curmă rostogolirea atunci când se domoleşte furtuna, contopindu-se în calmă şi senină unitate.

Un maestru oferă experienţa divină a conştiinţei cosmice discipolului care şi-a întărit mintea suficient de mult prin meditaţie, astfel încât vederea acelor vaste orizonturi să nu-l copleşească şi să-l tulbure. Asemenea experienţă nu poate fi oferită niciodată unuia care doar manifestă bunăvoinţă intelectuală sau lărgime de vederi. Numai expansiunea conştiinţei prin practica yoga şi prin devoţiune bhakti îl poate pregăti pe discipol să primească lovitura eliberatoare a Omniprezenţei. Ea vine, în mod natural şi inevitabil, la cel care aspiră sincer să evolueze spiritual. Atât de intens este dorul său de Dumnezeu, încât este atras către El cu irezistibilă forţă. Dumnezeu, sub forma Viziunii Cosmice, este la rândul Lui atras către conştiinţa discipolului, prin ardoarea magnetică a acestuia.

Mai târziu, după mulţi ani, am scris poemul „Samadhi”, străduindu-mă să redau în cuvinte gloria stării de conştiinţă cosmică:

Risipite sunt vălurile de lumină şi întuneric,

Întristarea piere fuior în văzduh,

Duse departe, în larg, sunt corăbiile bucuriilor efemere,

Mirajul simţurilor apune obscur.

Iubire, ură, sănătate, boală, viaţă, moarte,

Toate aceste deşarte umbre de pe chipul dualităţii s-au şters.

Hohotele de râs, grimasa de sarcasm, tulburarea melancoliei,

S-au topit în imensitatea oceanului de beatitudine.

Furtuna maya-ei s-a liniştit

Sub puterea baghetei fermecate a intuiţiei profunde.

Universul, vis uitat, pândeşte în subconştient,

Gata să invadeze memoria divină de-abia trezită.

Trăiesc, fără umbra cosmică,

Pe când umbra nu poate exista în lipsa mea;

Aşa cum oceanul trăieşte fără valuri,

Dar valurile nu pot respira fără ocean.

Stări de vis, de trezie, de somn profund, stări de turya,

Trecut, prezent şi viitor, nu mai sunt astfel pentru mine,

Ci doar un etern prezent, Sinele revărsându-se omniscient, pretutindeni.

Planetele, stelele, galaxiile, Pământul,

Erupţii vulcanice, ca-n ziua judecăţii de apoi,

Furnalele în care se coace aluatul Creaţiei,

Gheţari tăcuţi de lumină, fluxuri incandescente de electroni,

Gândurile tuturor oamenilor, cele trecute, cele prezente, cele care vor veni,

Fiecare fir de iarbă, eu însumi, omenirea,

Fiecare grăunte de praf cosmic,

Mânie, lăcomie, bine, rău, mântuire, dorinţă,

Toate le absorb în eul meu infinit dilatat, le tranform

În vastul ocean de sânge al Fiinţei Unice!

Bucuria extatică, născută din meditaţie,

Îmi umple ochii cu lacrimi,

Mistuie în flăcările nemuritoare ale beatitudinii

Lacrimile, oasele mele, fiinţa mea toată.

Tu eşti eu, eu sunt Tu,

Cunoaşterea, Cunoscătorul şi Cel Cunoscut, un Tot Unic!

Senină, neştirbită pace, etern trăitoare, renăscută mereu!

Mai plăcută decât orice închipuire, beatific samadhi!

Tu nu eşti o stare inconştientă,

Adormire a minţii, fără putinţă să te chem atunci când doresc,

Samadhi, tu mi-ai lărgit câmpul conştiinţei

Dincolo de limitele corpului meu muritor,

Până la cele mai îndepărtate frontiere ale eternităţii,
Acolo unde eu, Oceanul Cosmic,

Contemplu micul ego plutind în Mine.

Nici o pasăre nu zboară, nici un grăunte de nisip nu se clinteşte, în afara vederii Mele.

Necuprinse spaţii plutesc în oceanul Meu mental, precum sloiuri de gheaţă.

Recipient colosal, Sinele, făuritorul a tot ce există.

Prin graţia gurului meu şi profundă, stăruitoare, plină de ardoare meditaţie,

Ai venit la mine, celest samadhi.

Aud murmurul atomilor în mişcare,

Întunecatul pământ, munţii, văile, iată, se topesc!

Mările curgătoare se preschimbă în abur!

Aum adie peste neguri, desfăcându-le în chip minunat, ca pe-o cortină

În spatele căreia oceanele de electroni se revelează,

Până ce deodată, la chemarea tobei cosmice,

Lumina grosieră se topeşte

În beatitudinea atotcuprinzătoare.

Din bucurie m-am născut, trăiesc în bucurie, în sacră bucurie mă topesc.

Ocean al spiritului, te sorb val după val.

Cele patru văluri, cel solid, cel lichid, cel gazos şi vălul luminii

Se ridică.

Eu, în totul, pătrund în Marele Eu.

Risipite pentru totdeauna sunt umbrele capricioase, tremurătoare, ale amintirii de om muritor.

Cerul spiritului meu este imaculat, de necuprins, înaintea, dedesubtul şi mult deasupra mea.

Eternitatea şi Eu, o unică rază suntem.

Micul hohot de râs, eu,

A devenit Bucuria Oceanică Însăşi.

Sri Yukteswar m-a învăţat cum să rechem la voinţă binecuvântata experienţă cosmică, şi, de asemenea, cum să o transmit altora, atunci când canalele lor intuitive sunt suficient de dezvoltate. Luni de zile după aceea intram în comuniune extatică cu Divinul, înţelegând astfel de ce Upanishadele îl numesc pe Dumnezeu rasa, sau „cel mai savuros”. Totuşi într-o zi l-am întrebat pe Maestru:

„Aş vrea să ştiu, Maestre, când îl voi găsi pe Dumnezeu?”

„Dar L-ai găsit deja.”

„O, nu, domnule, eu nu cred asta!”

Gurul meu a zâmbit. „Sunt sigur că nu te aşteptai să vezi un personaj venerabil, tronând în cine ştie ce colţ aseptic din Univers! Înţeleg totuşi că încă îţi închipui că semnul cunoaşterii lui Dumnezeu ar trebui să rezide în prezenţa unor puteri miraculoase. Dar nu este deloc aşa: cineva poate stăpâni întreg universul şi totuşi să nu-L cunoască pe Dumnezeu! Progresul spiritual nu se măsoară prin puterile exterioare dobândite, ci exclusiv prin profunzimea beatitudinii trăită în meditaţie.

Fericirea permanent înnoitoare este Dumnezeu. El este inepuizabil; vei vedea că dacă vei continua să meditezi timp de ani de zile, El te va seduce cu infinită ingeniozitate. Credincioşi care, ca şi tine, au descoperit calea care duce la Dumnezeu, nu ar schimba fericirea de a fi cu El cu nici o altă fericire, nici măcar în vis. El este seducător mai presus de orice comparaţie.

Cât de rapid ne săturăm de plăcerile lumeşti! Dorinţa de obiecte materiale este nesfârşită; omul nu se va simţi niciodată pe deplin satisfăcut de ceea ce are şi de aceea îşi va stabili în permanenţă ţel după ţel. Dar acel „altceva” spre care el tânjeşte este tocmai Dumnezeu, singurul care-i poate oferi fericirea nepieritoare.

Dorinţa de lucruri exterioare ne răpeşte din Raiul nostru interior; aceste lucruri oferă false plăceri, care nu fac altceva decât să ne înstrăineze de fericirea sufletului. Paradisul pierdut este iute regăsit prin meditaţia divină. Întrucât Dumnezeu este neaşteptată şi permanentă Înnoire, nu te vei sătura niciodată de El. Am putea oare să ne săturăm de beatifică, încântătoare şi mereu reînnoită eternitate?”

„Înţeleg acum, Maestre, de ce sfinţii îl numesc pe Dumnezeu Cel Insondabil. Chiar dacă am trăi o viaţă fără sfârşit şi tot nu ar fi suficient pentru a-L putea cunoaşte.”

„Este adevărat; dar în acelaşi timp El este apropiat şi iubit. După ce mintea s-a eliberat de povara simţurilor prin procedeele Kriya Yoga, meditaţia ne oferă o dublă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Mai întâi, bucuria mereu renăscută, experimentată prin meditaţie, este o dovadă a existenţei lui Dumnezeu într-atât de pătrunzătoare încât o resimţim până la nivelul ultimilor atomi din care este alcătuit corpul nostru. Apoi, prin meditaţie găsim ghidarea instantanee, răspunsurile Sale adecvate la toate situaţiile dificile cu care ne confruntăm.”

„Înţeleg acum, Guruji, mi-ai risipit îndoiala”, am spus zâmbind cu recunoştinţă. „Înţeleg că L-am găsit pe Dumnezeu, pentru că de fiecare dată când bucuria meditaţiei mi-a revenit în subconştient în timpul orelor de muncă, m-am simţit călăuzit în mod subtil către adoptarea celor mai bune soluţii, până la detaliu, în absolut toate situaţiile.”

Sursa

OSHO este unul dintre cei mai cunoscuți și mai provocatori lideri spirituali ai vremurilor noastre. Publicația Sunday Times l-a numit „unul dintre cei 1.000 de creatori ai secolului XX”. Romancierul Tom Robbins l-a numit „cel mai periculos om de la Iisus încoace”. La 23 de ani de la moartea sa, învățăturile lui OSHO continuă să fie prețuite de către căutătorii de comori spirituale din întreaga lume. În țara noastră, Editura Pro Editură și Tipografie a publicat o serie de cărți alcătuite tematic după învățăturile lui OSHO pentru discipolii săi. Iată câteva perle de înțelepciune și umor fin, extrase din aceste cărți:

Intuiţia este cea mai înaltă treaptă a scării, scara conştiinţei. Această scară are trei trepte: prima şi cea mai de jos este instinctul; a doua, cea din mijloc, este intelectul; iar a treia, cea mai de sus, este intuiţia. În toate trei este folosit prefixul „in”. Lucrul acesta este semnificativ. El înseamnă că aceste calităţi sunt înnăscute. Ele nu se pot învăţa, nu există niciun mod de a le dezvolta cu ajutor din afară. Intuiţia îţi oferă posibilitatea de a-ţi da răspunsuri la întrebări fundamentale – nu verbal, ci existenţial. Intelectul este un mecanism frumos, foarte util oamenilor de ştiinţă, dar dacă devine stăpân şi te domină, e periculos. Când mintea se comportă ca un supus al conştienţei, este un supus blând; dar mintea în postura de stăpân al conştienţei este un stăpân foarte periculos. (Intuiţia – cunoaşterea de dincolo de logică)

În Occident, religia nu mai face parte din viață. În jurul vârstei de 42 de ani, fiecare occidental se confruntă cu probleme psihice. Apar mii de tipuri de nevroze și ulcere. Ulcerul este amprenta ambiției. Omul ambițios face ulcer la stomac. Ambiția mușcă, roade. Ambițiosul e foarte încordat, și când mintea e încordată, și stomacul e încordat și el, și atunci se roade. Dacă ai ulcer, asta arată că ești un om de succes. Dacă n-ai ulcer, ești un amărât, viața ta e un eșec, ești un ratat. Dacă ai primul atac de cord în preajma vârstei de 42 de ani, ești un om de mare succes. Trebuie sa fii cel puțin un ministru, un industriaș bogat, sau un actor renumit, altfel atacul de cord nu se explică. Atacul de cord este definiția succesului. Toți oamenii de succes suferă atacuri de cord. Organismul lor e încărcat cu elemente toxice: ambiții, dorințe, faimă. Au trăit atât de încordați, încât încordarea a devenit stilul lor de viață. La 42 de ani, se produce un salt. Omul începe să se gândească la religie, la lumea cealaltă. A mai rămas puțin timp. Când să mai ajungă la Dumnezeu, la nirvana, la iluminare? De aici, teoria reîncarnării: „Nu-ți fie frică! Te vei naște din nou, iar și iar, roata vieții se învârte întruna. Nu te teme, ai destul timp să evoluezi spiritual, să te purifici”. Când ai ambiții, ai nevoie de timp. Un om spiritual nu are nevoie de timp. El este eliberat și ajunge la iluminare aici și acum, căci religiozitatea nu depinde de trecut sau de viitor. (Maturitatea – responsabilitatea de a fi tu însuți)

Colectivitatea este o idee foarte periculoasă. În numele colectivității, individul, realul, a fost mereu sacrificat. Sunt împotriva ideii de colectivitate. Națiunea este doar un cuvânt, iar națiunile și-au sacrificat mereu indivizii în numele țării. Liniile pe care le-ați desenat pe hartă nu există pe pământ. Sunt doar parte din jocul tău. Iar lupta pentru aceste linii a avut drept urmare mulți morți, oameni reali, care au murit pentru linii imaginare. Iar voi îi faceți eroi naționali! Ideea de colectiv trebuie distrusă; altfel, într-un fel sau altul, sacrificarea individului va continua. Am sacrificat individul chiar și în numele religiei, în războaie religioase. Un mahomedan care moare într-un război religios știe că locul lui în paradis e asigurat. I-a spus preotul: „Dacă mori pentru Islam, paradisul, cu toate plăcerile pe care le-ai visat vreodată, e al tău. Iar persoana pe care ai omorât-o va ajunge și ea în paradis, deoarece a fost omorâtă de un mahomedan. E un privilegiu pentru el, deci nu trebuie să te simți vinovat că ai omorât un om”. Creștinii au avut cruciade și au omorât mii de oameni, au ars ființe umane de vii. Pentru ce? Pentru creștinism. La fel s-a întâmplat și încă se întâmplă pentru budism, hinduism, comunism, fascism… orice motiv e bun. E de-ajuns un cuvânt care înseamnă o mică colectivitate și individul poate fi sacrificat. Nu există niciun motiv pentru ca această colectivitate să existe măcar: indivizii sunt îndeajuns. Și dacă indivizii au libertate spirituală, atunci și colectivul va fi liber spiritual. (Libertatea – curajul de a fi tu însuți)

Fiecare om are propriul său centru, dar nu trăieşte în el – trăieşte în afara lui. Acest fapt duce la tensiune interioară, la frământare, la angoasă. Nu vă aflaţi unde ar trebui să fiţi; vă lipseşte echilibrul, iar dezechilibrul stă la baza tuturor tensiunilor mintale: dacă depăşeşte o anumită limită, înnebuneşti. Nebun este acela care şi-a ieşit cu totul din fire. Iluminatul este opusul unui nebun. El este centrat în el însuşi. Voi vă aflaţi undeva la mijloc, între cele două situaţii. Încă n-aţi ieşit total din voi înşivă, dar nici nu sunteţi în centrul vostru. Vă mişcaţi undeva la mijloc. Uneori, vă îndepărtaţi foarte mult și deveniţi temporar nebuni. În mânie, în sex, în toate direcţiile în care v-aţi dus prea departe de voi înşivă sunteţi temporar nebuni. În acele momente, nu-i nicio deosebire între voi şi un alienat mintal. Diferenţa constă numai în faptul că nebunia lui este definitivă, în timp ce a voastră este temporară și vă reveniţi. Când sunteţi furioşi, ajungeţi în starea de nebunie, care nu este permanentă. Calitativ, nu există nicio diferenţă, diferenţa este numai cantitativă. Alteori, când sunteţi relaxaţi, total în largul vostru, vă atingeţi şi centrul. Acelea sunt momente fericite. Se întâmplă şi ele. Atunci sunteţi ca un Buddha, ca un Krishna, dar numai pentru o clipă. Nu rămâneţi acolo. Căci, în momentul în care vă daţi seama că sunteţi fericiţi, deja ați plecat de acolo. Durează atât de puţin, încât până când aţi recunoscut fericirea, ea a şi trecut. Pendulăm permanent între aceste stări, dar această mişcare este periculoasă, pentru că nu vă puteţi crea o imagine proprie stabilă. Nu ştiţi cine sunteţi. Dacă oscilaţi permanent între nebunie şi propriul centru, nu puteţi avea o imagine clară despre voi înşivă. Veţi avea o imagine lichidă și nu veţi şti cine sunteţi. Din această cauză vă temeţi chiar şi când aşteptaţi momente de fericire, şi atunci vă fixaţi undeva, la mijloc. (Cartea secretelor)

Greşelile trebuie acceptate, nu-i nimic în neregulă cu ele. Toată lumea face greşeli şi toată lumea trebuie să le facă. Nu cere perfecţiune. Greşelile sunt bune, ele te fac să fii uman. Altfel, vei fi ori ne-uman, ori supra-uman, şi niciuna dintre aceste variante nu este benefică. A fi uman e frumos, dar pentru a rămâne uman trebuie să greşeşti. Nu-i nimic în neregulă cu greşelile! Dar tu știi că nu trebuie să comiţi greşeli. Atunci te torturezi, te simţi vinovat şi te condamni. Nu-i nevoie, toţi greşim. Doar ţine minte un lucru: nu face aceeaşi greşeală! Fă doar greşeli noi. Satură-te de cele vechi şi găseşti moduri de a face alte greşeli. Cu cât faci mai multe greșeli, cu atât mai multă experiență capeți. Cu cât capeți mai multă experiență, cu atât mai puține greșeli vei face. (ABC-ul iluminării)

Existenţa este pregătită să-ţi ofere paradisul aici şi acum, dar tu tot amâni, mereu, până mori. Dacă nu ai compasiune pentru propriul corp, nu poţi să ai compasiune nici pentru un alt corp. Corpul este un organism viu care nu ţi-a făcut niciun rău. Ţi-a stat tot timpul la dispoziţie de când ai fost conceput şi-ţi va sta până la moarte. Va face tot ce vrei tu să facă pentru tine, chiar şi imposibilul, şi nu se va arăta nesupus. E de neconceput să creezi un mecanism atât de ascultător şi de înţelept. Dacă vei deveni conştient de toate funcţiile organismului tău, vei fi surprins. Nu te-ai gândit niciodată ce face corpul tău. E atât de miraculos, atât de misterios. Dar nu te-ai interesat niciodată de el. Nu te ai deranjat niciodată să faci cunoştinţă cu propriul corp. Corpul este cel mai mare mister al existenţei tale. Acest mister trebuie iubit, funcţionarea lui trebuie să fie pătrunsă în intimitate. (Echilibrul corp – minte)

Plăcerea depinde de ceilalți. Dacă iubești o femeie și asta e plăcerea ta, acea femeie devine stăpâna ta. Dacă iubești un bărbat, dacă asta e plăcerea ta și ești nefericită, disperată, tristă fără el, ai devenit sclavă, nu mai ești liberă, ești la închisoare. Daca ești în căutare de bani și putere, vei fi dependent de ele. Omul care acumulează bani, a cărui plăcere este să aibă din ce în ce mai mulți, va deveni din ce în ce mai nefericit, deoarece, cu cât are mai mulți bani, cu atât va vrea și mai mulți, și cu cât va avea mai mulți, cu atât mai tare se va teme c-o să-i piardă. E o sabie cu două tăișuri. Pot fi furați, banca poate da faliment, situația politică din țară se poate schimba. Există o mie și unu de lucruri de care depind banii tăi. Banii nu te fac stăpân, ci sclav. Plăcerea e ceva periferic, ea depinde de împrejurări exterioare ție. E numai o excitație. Dacă mâncarea e plăcere, ce-ți place la ea, de fapt? Doar gustul, preț de câteva clipe. Când trece peste papilele gustative, ai o senzație pe care o interpretezi ca plăcere. Azi s-ar putea să fie plăcere, dar mâine s-ar putea să nu mai fie. Dacă mănânci zi de zi aceeași mâncare, papilele gustative devin insensibile la ea și nu-ți va mai plăcea. (Bucuria – fericirea care vine din interior)

Dacă cineva vrea să devină lider, trebuie să facă mai întâi un lucru: să-ți distrugă cumva inteligența. Să te clatine din rădăcini, să te facă să-ți fie frică, să nu mai ai încredere în tine. Asta e o condiție indispensabilă. Dacă ești inteligent, îți rezolvi singur problemele. De fapt, orice probleme apar în viața, tu ai mai multă inteligență decât ele. Inteligența e un dar al naturii. Dar există oameni ambițioși, care vor să guverneze, să domine. Există nebuni ambițioși care creează frică din tine. Frica e ca rugina, distruge inteligența. Dacă vrei sa distrugi inteligența cuiva, fă-l să-i fie frică. Creează iadul și fă-i pe oameni să se teamă. Când oamenii se tem de iad, se duc și se prosternează în fața preotului. Îl ascultă pe preot. Dacă nu-l ascultă, îi așteaptă focul gheenei. E firesc să le fie frică. Ei trebuie să se apere, și pentru asta au nevoie de preot. Preotul devine indispensabil. Trebuie mai întâi creată teama, și apoi lăcomia. Inteligența nu e lacomă. O să te miri să afli că un om inteligent nu e niciodată lacom. Lăcomia este caracteristică oamenilor mărginiți. Aduni acum provizii pentru ziua de mâine pentru că nu ai încredere că mâine ai să mai fii în stare. Devii avar, lacom, pentru că nu știi dacă mâine inteligența ta o să facă față vieții sau nu. N-ai încredere în inteligența ta, așa că aduni în prostie. Un om inteligent nu se teme, el nu e lacom. (Inteligența – reacționează creativ la prezent)

Când misionarii creștini au ajuns în Africa, s-au trezit în mare dificultate. Trebuiau să traducă Biblia, iar în Biblie, Dumnezeu e descris ca fiind alb, iar Diavolul, negru. Așa că a apărut o problemă: cum să le spui negrilor că Diavolul e negru și Dumnezeu e alb? Ei îl puteau concepe pe Dumnezeu numai ca fiind negru și pe Diavol, alb. Era firesc, ei și-l imaginaseră întotdeauna pe Dumnezeul lor ca fiind negru, iar Diavolul lor fusese întotdeauna alb. S-ar putea să nu știți cum au rezolvat problema misionarii creștini. Ei bine, în traducerile africane ale Bibliei, Dumnezeu e zugrăvit ca fiind negru, iar diavolul, alb. Altfel n-ar fi existat comunicare, confluență. Noi concepem lucrurile cu mintea; mintea noastră interpretează întruna. Dacă omul ar dispărea, în lume n-ar mai exista bine și rău, nimic n-ar mai fi moral sau imoral. Toate judecățile noastre se datorează concepțiilor. Crezi în Dumnezeu. Apoi afacerea ta dă faliment și brusc apare necredința. Crezi în Dumnezeu, îți moare cineva drag și nu mai crezi. Credința ta în Dumnezeu este distrusă doar prin moartea cuiva drag? Înseamnă că n-a valorat mult. Spre deosebire de credință, încrederea nu poate fi niciodată distrusă. Odată ce există, nimic n-o poate distruge. Așa că, ține minte, între încredere și credință e o mare diferență. Încrederea este personală; credința este socială. Încrederea ți-o dezvolți singur; credința îți este impusă. Renunță la credințe. Sigur, va apărea teama, pentru că apare îndoiala. Credința forțează îndoiala să se ascundă undeva, o reprimă. Nu-ți face griji în privința asta. Lasă îndoiala să vină. Fiecare trebuie să treacă printr-o noapte întunecoasă înainte de a ieși la lumina soarelui. Dar când, după lunga călătorie prin noaptea neagră apare dimineața, știi că a meritat. Încrederea nu poate fi cultivată și nu încerca s-o cultivi. Asta a făcut omenirea. Încrederea cultivată devine credință. Descoperă încrederea în interiorul tău, n-o cultiva. Pătrunde mai adânc în ființa ta și descoper-o. (Curajul – plăcerea de a trăi periculos)

Sursa