Calea catre Tine – Calea catre Libertate

OSHO este unul dintre cei mai cunoscuți și mai provocatori lideri spirituali ai vremurilor noastre. Publicația Sunday Times l-a numit „unul dintre cei 1.000 de creatori ai secolului XX”. Romancierul Tom Robbins l-a numit „cel mai periculos om de la Iisus încoace”. La 23 de ani de la moartea sa, învățăturile lui OSHO continuă să fie prețuite de către căutătorii de comori spirituale din întreaga lume. În țara noastră, Editura Pro Editură și Tipografie a publicat o serie de cărți alcătuite tematic după învățăturile lui OSHO pentru discipolii săi. Iată câteva perle de înțelepciune și umor fin, extrase din aceste cărți:

Intuiţia este cea mai înaltă treaptă a scării, scara conştiinţei. Această scară are trei trepte: prima şi cea mai de jos este instinctul; a doua, cea din mijloc, este intelectul; iar a treia, cea mai de sus, este intuiţia. În toate trei este folosit prefixul „in”. Lucrul acesta este semnificativ. El înseamnă că aceste calităţi sunt înnăscute. Ele nu se pot învăţa, nu există niciun mod de a le dezvolta cu ajutor din afară. Intuiţia îţi oferă posibilitatea de a-ţi da răspunsuri la întrebări fundamentale – nu verbal, ci existenţial. Intelectul este un mecanism frumos, foarte util oamenilor de ştiinţă, dar dacă devine stăpân şi te domină, e periculos. Când mintea se comportă ca un supus al conştienţei, este un supus blând; dar mintea în postura de stăpân al conştienţei este un stăpân foarte periculos. (Intuiţia – cunoaşterea de dincolo de logică)

În Occident, religia nu mai face parte din viață. În jurul vârstei de 42 de ani, fiecare occidental se confruntă cu probleme psihice. Apar mii de tipuri de nevroze și ulcere. Ulcerul este amprenta ambiției. Omul ambițios face ulcer la stomac. Ambiția mușcă, roade. Ambițiosul e foarte încordat, și când mintea e încordată, și stomacul e încordat și el, și atunci se roade. Dacă ai ulcer, asta arată că ești un om de succes. Dacă n-ai ulcer, ești un amărât, viața ta e un eșec, ești un ratat. Dacă ai primul atac de cord în preajma vârstei de 42 de ani, ești un om de mare succes. Trebuie sa fii cel puțin un ministru, un industriaș bogat, sau un actor renumit, altfel atacul de cord nu se explică. Atacul de cord este definiția succesului. Toți oamenii de succes suferă atacuri de cord. Organismul lor e încărcat cu elemente toxice: ambiții, dorințe, faimă. Au trăit atât de încordați, încât încordarea a devenit stilul lor de viață. La 42 de ani, se produce un salt. Omul începe să se gândească la religie, la lumea cealaltă. A mai rămas puțin timp. Când să mai ajungă la Dumnezeu, la nirvana, la iluminare? De aici, teoria reîncarnării: „Nu-ți fie frică! Te vei naște din nou, iar și iar, roata vieții se învârte întruna. Nu te teme, ai destul timp să evoluezi spiritual, să te purifici”. Când ai ambiții, ai nevoie de timp. Un om spiritual nu are nevoie de timp. El este eliberat și ajunge la iluminare aici și acum, căci religiozitatea nu depinde de trecut sau de viitor. (Maturitatea – responsabilitatea de a fi tu însuți)

Colectivitatea este o idee foarte periculoasă. În numele colectivității, individul, realul, a fost mereu sacrificat. Sunt împotriva ideii de colectivitate. Națiunea este doar un cuvânt, iar națiunile și-au sacrificat mereu indivizii în numele țării. Liniile pe care le-ați desenat pe hartă nu există pe pământ. Sunt doar parte din jocul tău. Iar lupta pentru aceste linii a avut drept urmare mulți morți, oameni reali, care au murit pentru linii imaginare. Iar voi îi faceți eroi naționali! Ideea de colectiv trebuie distrusă; altfel, într-un fel sau altul, sacrificarea individului va continua. Am sacrificat individul chiar și în numele religiei, în războaie religioase. Un mahomedan care moare într-un război religios știe că locul lui în paradis e asigurat. I-a spus preotul: „Dacă mori pentru Islam, paradisul, cu toate plăcerile pe care le-ai visat vreodată, e al tău. Iar persoana pe care ai omorât-o va ajunge și ea în paradis, deoarece a fost omorâtă de un mahomedan. E un privilegiu pentru el, deci nu trebuie să te simți vinovat că ai omorât un om”. Creștinii au avut cruciade și au omorât mii de oameni, au ars ființe umane de vii. Pentru ce? Pentru creștinism. La fel s-a întâmplat și încă se întâmplă pentru budism, hinduism, comunism, fascism… orice motiv e bun. E de-ajuns un cuvânt care înseamnă o mică colectivitate și individul poate fi sacrificat. Nu există niciun motiv pentru ca această colectivitate să existe măcar: indivizii sunt îndeajuns. Și dacă indivizii au libertate spirituală, atunci și colectivul va fi liber spiritual. (Libertatea – curajul de a fi tu însuți)

Fiecare om are propriul său centru, dar nu trăieşte în el – trăieşte în afara lui. Acest fapt duce la tensiune interioară, la frământare, la angoasă. Nu vă aflaţi unde ar trebui să fiţi; vă lipseşte echilibrul, iar dezechilibrul stă la baza tuturor tensiunilor mintale: dacă depăşeşte o anumită limită, înnebuneşti. Nebun este acela care şi-a ieşit cu totul din fire. Iluminatul este opusul unui nebun. El este centrat în el însuşi. Voi vă aflaţi undeva la mijloc, între cele două situaţii. Încă n-aţi ieşit total din voi înşivă, dar nici nu sunteţi în centrul vostru. Vă mişcaţi undeva la mijloc. Uneori, vă îndepărtaţi foarte mult și deveniţi temporar nebuni. În mânie, în sex, în toate direcţiile în care v-aţi dus prea departe de voi înşivă sunteţi temporar nebuni. În acele momente, nu-i nicio deosebire între voi şi un alienat mintal. Diferenţa constă numai în faptul că nebunia lui este definitivă, în timp ce a voastră este temporară și vă reveniţi. Când sunteţi furioşi, ajungeţi în starea de nebunie, care nu este permanentă. Calitativ, nu există nicio diferenţă, diferenţa este numai cantitativă. Alteori, când sunteţi relaxaţi, total în largul vostru, vă atingeţi şi centrul. Acelea sunt momente fericite. Se întâmplă şi ele. Atunci sunteţi ca un Buddha, ca un Krishna, dar numai pentru o clipă. Nu rămâneţi acolo. Căci, în momentul în care vă daţi seama că sunteţi fericiţi, deja ați plecat de acolo. Durează atât de puţin, încât până când aţi recunoscut fericirea, ea a şi trecut. Pendulăm permanent între aceste stări, dar această mişcare este periculoasă, pentru că nu vă puteţi crea o imagine proprie stabilă. Nu ştiţi cine sunteţi. Dacă oscilaţi permanent între nebunie şi propriul centru, nu puteţi avea o imagine clară despre voi înşivă. Veţi avea o imagine lichidă și nu veţi şti cine sunteţi. Din această cauză vă temeţi chiar şi când aşteptaţi momente de fericire, şi atunci vă fixaţi undeva, la mijloc. (Cartea secretelor)

Greşelile trebuie acceptate, nu-i nimic în neregulă cu ele. Toată lumea face greşeli şi toată lumea trebuie să le facă. Nu cere perfecţiune. Greşelile sunt bune, ele te fac să fii uman. Altfel, vei fi ori ne-uman, ori supra-uman, şi niciuna dintre aceste variante nu este benefică. A fi uman e frumos, dar pentru a rămâne uman trebuie să greşeşti. Nu-i nimic în neregulă cu greşelile! Dar tu știi că nu trebuie să comiţi greşeli. Atunci te torturezi, te simţi vinovat şi te condamni. Nu-i nevoie, toţi greşim. Doar ţine minte un lucru: nu face aceeaşi greşeală! Fă doar greşeli noi. Satură-te de cele vechi şi găseşti moduri de a face alte greşeli. Cu cât faci mai multe greșeli, cu atât mai multă experiență capeți. Cu cât capeți mai multă experiență, cu atât mai puține greșeli vei face. (ABC-ul iluminării)

Existenţa este pregătită să-ţi ofere paradisul aici şi acum, dar tu tot amâni, mereu, până mori. Dacă nu ai compasiune pentru propriul corp, nu poţi să ai compasiune nici pentru un alt corp. Corpul este un organism viu care nu ţi-a făcut niciun rău. Ţi-a stat tot timpul la dispoziţie de când ai fost conceput şi-ţi va sta până la moarte. Va face tot ce vrei tu să facă pentru tine, chiar şi imposibilul, şi nu se va arăta nesupus. E de neconceput să creezi un mecanism atât de ascultător şi de înţelept. Dacă vei deveni conştient de toate funcţiile organismului tău, vei fi surprins. Nu te-ai gândit niciodată ce face corpul tău. E atât de miraculos, atât de misterios. Dar nu te-ai interesat niciodată de el. Nu te ai deranjat niciodată să faci cunoştinţă cu propriul corp. Corpul este cel mai mare mister al existenţei tale. Acest mister trebuie iubit, funcţionarea lui trebuie să fie pătrunsă în intimitate. (Echilibrul corp – minte)

Plăcerea depinde de ceilalți. Dacă iubești o femeie și asta e plăcerea ta, acea femeie devine stăpâna ta. Dacă iubești un bărbat, dacă asta e plăcerea ta și ești nefericită, disperată, tristă fără el, ai devenit sclavă, nu mai ești liberă, ești la închisoare. Daca ești în căutare de bani și putere, vei fi dependent de ele. Omul care acumulează bani, a cărui plăcere este să aibă din ce în ce mai mulți, va deveni din ce în ce mai nefericit, deoarece, cu cât are mai mulți bani, cu atât va vrea și mai mulți, și cu cât va avea mai mulți, cu atât mai tare se va teme c-o să-i piardă. E o sabie cu două tăișuri. Pot fi furați, banca poate da faliment, situația politică din țară se poate schimba. Există o mie și unu de lucruri de care depind banii tăi. Banii nu te fac stăpân, ci sclav. Plăcerea e ceva periferic, ea depinde de împrejurări exterioare ție. E numai o excitație. Dacă mâncarea e plăcere, ce-ți place la ea, de fapt? Doar gustul, preț de câteva clipe. Când trece peste papilele gustative, ai o senzație pe care o interpretezi ca plăcere. Azi s-ar putea să fie plăcere, dar mâine s-ar putea să nu mai fie. Dacă mănânci zi de zi aceeași mâncare, papilele gustative devin insensibile la ea și nu-ți va mai plăcea. (Bucuria – fericirea care vine din interior)

Dacă cineva vrea să devină lider, trebuie să facă mai întâi un lucru: să-ți distrugă cumva inteligența. Să te clatine din rădăcini, să te facă să-ți fie frică, să nu mai ai încredere în tine. Asta e o condiție indispensabilă. Dacă ești inteligent, îți rezolvi singur problemele. De fapt, orice probleme apar în viața, tu ai mai multă inteligență decât ele. Inteligența e un dar al naturii. Dar există oameni ambițioși, care vor să guverneze, să domine. Există nebuni ambițioși care creează frică din tine. Frica e ca rugina, distruge inteligența. Dacă vrei sa distrugi inteligența cuiva, fă-l să-i fie frică. Creează iadul și fă-i pe oameni să se teamă. Când oamenii se tem de iad, se duc și se prosternează în fața preotului. Îl ascultă pe preot. Dacă nu-l ascultă, îi așteaptă focul gheenei. E firesc să le fie frică. Ei trebuie să se apere, și pentru asta au nevoie de preot. Preotul devine indispensabil. Trebuie mai întâi creată teama, și apoi lăcomia. Inteligența nu e lacomă. O să te miri să afli că un om inteligent nu e niciodată lacom. Lăcomia este caracteristică oamenilor mărginiți. Aduni acum provizii pentru ziua de mâine pentru că nu ai încredere că mâine ai să mai fii în stare. Devii avar, lacom, pentru că nu știi dacă mâine inteligența ta o să facă față vieții sau nu. N-ai încredere în inteligența ta, așa că aduni în prostie. Un om inteligent nu se teme, el nu e lacom. (Inteligența – reacționează creativ la prezent)

Când misionarii creștini au ajuns în Africa, s-au trezit în mare dificultate. Trebuiau să traducă Biblia, iar în Biblie, Dumnezeu e descris ca fiind alb, iar Diavolul, negru. Așa că a apărut o problemă: cum să le spui negrilor că Diavolul e negru și Dumnezeu e alb? Ei îl puteau concepe pe Dumnezeu numai ca fiind negru și pe Diavol, alb. Era firesc, ei și-l imaginaseră întotdeauna pe Dumnezeul lor ca fiind negru, iar Diavolul lor fusese întotdeauna alb. S-ar putea să nu știți cum au rezolvat problema misionarii creștini. Ei bine, în traducerile africane ale Bibliei, Dumnezeu e zugrăvit ca fiind negru, iar diavolul, alb. Altfel n-ar fi existat comunicare, confluență. Noi concepem lucrurile cu mintea; mintea noastră interpretează întruna. Dacă omul ar dispărea, în lume n-ar mai exista bine și rău, nimic n-ar mai fi moral sau imoral. Toate judecățile noastre se datorează concepțiilor. Crezi în Dumnezeu. Apoi afacerea ta dă faliment și brusc apare necredința. Crezi în Dumnezeu, îți moare cineva drag și nu mai crezi. Credința ta în Dumnezeu este distrusă doar prin moartea cuiva drag? Înseamnă că n-a valorat mult. Spre deosebire de credință, încrederea nu poate fi niciodată distrusă. Odată ce există, nimic n-o poate distruge. Așa că, ține minte, între încredere și credință e o mare diferență. Încrederea este personală; credința este socială. Încrederea ți-o dezvolți singur; credința îți este impusă. Renunță la credințe. Sigur, va apărea teama, pentru că apare îndoiala. Credința forțează îndoiala să se ascundă undeva, o reprimă. Nu-ți face griji în privința asta. Lasă îndoiala să vină. Fiecare trebuie să treacă printr-o noapte întunecoasă înainte de a ieși la lumina soarelui. Dar când, după lunga călătorie prin noaptea neagră apare dimineața, știi că a meritat. Încrederea nu poate fi cultivată și nu încerca s-o cultivi. Asta a făcut omenirea. Încrederea cultivată devine credință. Descoperă încrederea în interiorul tău, n-o cultiva. Pătrunde mai adânc în ființa ta și descoper-o. (Curajul – plăcerea de a trăi periculos)

OSHO: The Future Philosophy of Humanity

Sursa

Este Depresia Noua „boala” Ucigasa a Mileniului III?

Public acest articol ca pe un mare semn de intrebare ridicat in atentia oricarei persoane care a identificat in starile, temperamentul, gandirea si comportamentul sau ori al cuiva apropiat, manifestari ce pot fi asociate cu aceasta grava maladie, noua „maladie” ce ne este indusa, cu sau fara intentie, de catre „magnifica” societate moderna. Este asemenea unui cancer, cu mult mai insidios si mai eficace decat toate formele de cancer cunoscute pana in prezent.

Dar iata ce ne spun specialistii:

Depresia este una dintre cele mai răspândite boli ale mileniului trei, iar Organizația Mondială a Sănătății estimează că aproximativ 350 de milioane de oameni de toate vârstele sunt afectați, iar 15% dintre noi suferim de depresie la un anumit moment pe parcursul vieții. De asemenea, depresia a fost declarată a treia cauză de dizabilitate la nivel global în 2014, iar până în 2020, specialiștii consideră că va deveni principala cauză.

Psihologii semnalează că depresia poate duce la suicid, iar un procent însemnat dintre cei un million de sinucigași, suferă de depresie. Totodată, specialiștii spun că boala se manifestă la nivelul corpului, a stării de spirit și la nivel de gânduri și nu reprezintă doar o tristețe de moment prin care fiecare trecem. “Nu este doar o tristețe de moment, ea poate lua forme de la cele mascate, ușoare, cu perturbări afective de sezon, până la tulburări bipolare sau maniaco-depresive, culminând cu suicidul. Ea se produce la nivel de creier, prin funcționarea anormală a componentelor creierului, care modulează starea de spirit, comportamentul și gândurile”, declară psihologul- psihoterapeut Maria Verdi, directorul Centrului ReCreation Life.

Cum apare depresia și cum se manifestă ea?

Specialistul afirmă că la fiecare gând, emoție, chimia creierului secretă neurotransmițătorul corespondent, iar în cazul depresiei, dopamina și serotonina sunt deficitare. “Depresivul se simte fără forță, în nesiguranță, este neliniștit, are mișcări lente sau agitate, faciesul este plângăcios, îngrijorat, mimică rigidă, riduri de expresie pronunțate.

Depresivul trăiește sentimente de neputință, tristețe, descurajare, abandon, singurătate, culpabilitate. Uneori nu mai are niciun sentiment, este gol. Este sensibil la variațiile meteo, are apăsări de cap, dureri de stomac, tulburări digestive. Gândurile care apar în depresie sunt negative referitoare la aspectul fizic, la viitor. Își urăște chipul, se simte fără valoare, îi este teamă de sărăcie, trăiește insuficiența, se simte păcătos. Are teamă de eșec, se sustrage de la responsabilități și evită noul, viața reală”, spune psihologul Verdi.

Care sunt factorii declașantori ai depresiei?

Un alt aspect foarte puțin cunoscut de public larg, pe care-l sublinază psihologul, este că depresia poate fi transferată genetic sau dobândită, iar cauzele depresiei sunt foarte variate. “În spatele unei depresii se pot ascunde multe suferințe, traume, insecurități. Viața trăită în nesiguranță induce stări depresive. Şomajul pe termen lung, lipsa de ocupație, lipsa unei relații de cuplu armonioase, violențele, abuzurile, pierderea unui părinte în copilărie, evenimentele stresante ce depășesc 6 luni, apartenența la grupurile marginale, bolile grave, șocurile emoționale, catastrofele, pericolele, sunt factori declanșatori ai depresiei. Apare mai frecvent la femei, dar este activă și la bărbați. Bolile tiroidei, prin creșterea cortizolului, folosirea unor medicamente (antihipertensive, hormonale, contraceptive, energizante, antiinflamatoare, neuroleptice, citostatice etc), produc depresia”, explică psihoterapeutul.

Psiholog: „Prognoza medicală ne spune că în următoarele decenii, mai mult de 45% dintre noi vom suferi de depresie”

Psihologul Maria Verdi spune că, în epoca modernă, depresia nu ține cont de categorie socială sau de vârstă. “Spre exemplu, rata bolilor psihice a crescut cu peste 400%, în ultimii 30 de ani doar la noi în țară, rata sinuciderilor a crescut cu 450%, peste 3 milioane de români sunt dependenți de alcool, numărul dependenților de droguri și jocuri de noroc crește alarmant, violurile, crimele sunt fenomene la fel de actuale. Tot acest tablou reprezintă un adevărat focar de nefericire umană ce ascunde în culise o mare criză existențială prezentă în toate categoriile sociale, la toate categoriile de vârstă”.

Paradoxal, în vremurile în care există din ce în ce mai multe posibilități de comunicare, rețele online cu ajutorul cărora ne facem mii de prieteni, chiar în aceste vremuri, în viața reală, oamenii se simt din ce în ce mai singuri, construiesc relații armonioase din ce în ce mai greu, devin din ce în ce mai suspicioși, iar timpul alocat propriei ființe, familiei, prietenilor, relaxării este din ce în ce mai redus, explică psihologul.

Cei mai sensibili și mai predispuși la fenomenul depresiei, spune psihologul, sunt femeile și copiii. “Rata divorțurilor este în creștere, tot mai mulți copii sunt crescuți de un singur părinte ori sunt abandonați, dați spre adopție. Depresia post-partum este trăită de 20 până la 30% de către femeile care nasc, aici incluzând și femeile care au întreruperi de sarcină. Există un mare număr de copii care suferă de depresie de la vârsta preșcolară-școlară. Întâlnim tot mai multe femei singure, iar multe dintre cele care sunt parte în cuplu, trăiesc singurătatea în doi, sunt diagnosticate cu depresie. Manifestarea dependenței de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, practicarea prostituției, promiscuitatea sexuală, în realitate, sunt echivalente depresive.
Prognoza medicală ne spune că în următoarele decenii, mai mult de 45% dintre noi,vom suferi de depresie”, declară psihoterapeutul Maria Verdi.

Cum poate preveni psihologul această afecțiune?

Din punct de vedere al psihoterapiei, depresia este rezultatul unui scenariu de viață fără iubire, este de părere specialistul, iar clientul prezintă injoncțiunile de tipul “eu nu sunt ok”. Mai mult decât atât, psihoterapeutul Verdi spune că acesta suferă mult și agresivitatea blocată este orientată către sine. Pierzând obiectul iubirii, el devine masochist, își face rău alegând să sufere. “Este pasiv, se consideră victimă. Este trist, disperat, fricos. Se simte singur. Găsim în viața lui nevoi relaționale nesatisfăcute: nevoia de securitate, de reciprocitate, de acceptare, de autodefinire, de impact, de exprimare, de iubire. Este evitant și înțepenit, undeva, în trecut. Se manifestă ca un copil blocat sau prea supus sau ca un părinte critic exacerbat”, declară Maria Verdi.

Prin psihoterapie se vindecă traumele generatoare de insecuritate, se crește stima de sine, se stabilesc planuri de activitate, se învață tehnici de gestionare emoțională și a stresului, se învață comportamente noi și pozitive. “Prin psihoterapie, noi dorim să îi invațăm să experimenteze independența. În spatele unei depresii, există o dependență relațională, tocmai datorită nevoii de iubire nesatisfăcută, de cele mai multe ori, din copilărie. Terapia este adaptată fiecărui client. Fiecare este unic și durata depinde de ritmul clientului. În urma terapiei, clientul învață să se iubească, să fie sincer cu nevoile sale și blând cu el însăși, învață să comunice fără măști, interacționează social mult mai ușor, învață să-și gestioneze emoțiile, să ia decizii, să găsească soluții, își descoperă abilitățile, devine creativ, descoperă că viața este minunată și ea poate fi trăită fără depresie”, conchide psihologul psihoterapeut.

Ramane insa URIASA intrebare: Sa fie oare, psihoterapia, ultima si singura cale??!!

Ce anume ar trebui sa Constientizam despre Constiinta? Interviu cu profesorul Dumitru Constantin Dulcan

Profesorul Dumitru Constantin Dulcan (77 ani) este reputatul medic neurolog şi psihiatru care şi-a legat numele de Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde a condus secţia de neuropsihiatrie, apoi clinica de neurologie. Ca autor de cărţi, dr. Dulcan a devenit accesibil maselor de cititori, odată cu publicarea volumului „Inteligenţa materiei“, un best-seller al anilor `80. …

Infidelitatea – Antidotul pentru Moarte?

Exista subiecte a caror dezbatere se va incheia doar odata cu Existenta. Ori, dupa cum stim deja, existenta este, potential, infinita. Spirala evolutiei inca nu a solutionat misterul asa-zisei tradari prin adulter. Ce este adulterul, ce anume il determina si mai ales ce aduce el mai bun in cunoasterea trairii umane si interumane, vine sa ne clarifice Esther Perel, punand lumina intelegerii, dintr-o alta perspectiva, asupra acestui atat de controversat subiect, Infidelitatea in cuplu:

De ce înșelăm? De ce înșeală oamenii fericiți? Ce anume vrem să spunem prin „infidelitate”? E o întâlnire, o poveste de dragoste, sex plătit, spațiu virtual de chat, un masaj cu final fericit? De ce credem că bărbații înșeală din plictiseală sau frica de intimitate și femeile datorită singurătății și dorinței de intimitate? E întotdeauna o aventură sfârșitul unei relații?

În ultimii 10 ani am călătorit prin toată lumea și am lucrat mult, cu sute de cupluri care au fost distruse de infidelitate. Există un singur act simplu de abatere care poate distruge relația unui cuplu, fericirea și chiar identitatea lor: o aventură amoroasă. Și totuși, acest fapt atât de comun e atât de prost înțeles. Așadar, mă adresez tuturor celor care au iubit măcar o dată.

Adulterul a existat de când s-a inventat căsătoria, și la fel și tabuul împotriva lui. De fapt infidelitatea are o tenacitate pe care căsătoria o poate doar invidia, într-atât încât asta e singura poruncă repetată de două ori în Biblie: o dată despre a o comite și o dată despre a te gândi la ea. (Râsete) Cum împăcăm, așadar, ceea ce e interzis universal, și totuși se practică universal?

De-a lungul istoriei bărbații erau practic liberi să înșele fără urmări grave și mai aveau și o grămadă de teorii biologice și evoluționiste care le justificau nevoia de a „hoinări”. Așa că dublul standard e la fel de vechi ca însuși adulterul. Dar cine știe ce se-ntâmplă dincolo de aparențe, nu-i așa? Când vine vorba de sex, bărbații se simt presați să se laude și să exagereze, dar pentru femei presiunea e spre a ascunde, minimiza, nega, ceea ce nu e surprinzător când te gândești că mai sunt nouă țări unde femeile sunt ucise pentru infidelitate.

– „Pe vremuri, monogamia însemna o persoană pentru toată viața. Acum monogamia înseamnă câte o persoană pe rând. (Râsete)

Mulți dintre voi ați spus probabil: „Sunt monogam în toate relațiile mele.” (Râsete)

Pe vremuri ne căsătoream și apoi făceam sex pentru prima oară. Acum ne căsătorim și nu mai facem sex cu alții. Monogamia nu avea nimic de-a face cu iubirea. Bărbații se bazau pe fidelitatea femeilor ca să știe ai cui erau copiii și cine ia vacile după ce voi muri.

Toată lumea vrea să știe procentajul celor care înșeală. Mi s-a tot pus întrebarea asta de când am ajuns la conferință. (Râsete) E valabil pentru voi. Însă definiția infidelității continuă să se extindă: sexting, pornografia, folosirea în secret a aplicațiilor de întâlniri. Așadar, deoarece nu există o definiție universal acceptată a ceea ce înseamnă infidelitatea, estimările variază mult, de la 26 la 75 %. În plus suntem noi înșine contradicții ambulante. 95% din noi spun că e îngrozitor ca partenerul să mintă în legătură cu o aventură, dar cam tot atâția spun că ar proceda exact la fel dacă ar avea ei o aventură. (Râsete)

Mie îmi place o definiție a aventurii care aduce la un loc cele trei elemente cheie: o relație secretă, care e „inima” unei aventuri, o anume legătură emoțională mai slabă sau mai puternică și o alchimie sexuală. Alchimie e cuvântul cheie, deoarece entuziasmul erotic e atât de mare încât sărutul pe care doar ți-l imaginezi poate fi la fel de puternic și fermecător ca atunci când faci dragoste ore-ntregi. Vorba lui Marcel Proust, imaginația noastră e cea responsabilă de iubire, și nu cealaltă persoană.

Așadar, nu a fost niciodată mai ușor să înșeli și nu a fost nicicând mai greu să ții un secret. Nicicând nu a cerut infidelitatea un preț psihologic mai mare. Când căsătoria avea un obiectiv economic, infidelitatea amenința siguranța economică. Dar acum căsătoria e un aranjament romantic, iar infidelitatea ne amenință siguranța emoțională. Ironia e că obișnuiam să apelăm la adulter ca spațiu unde căutam iubirea pură. Dar acum când căutăm iubirea în căsătorie, adulterul o distruge.

Sunt trei feluri în care cred că infidelitatea rănește diferit în prezent. Avem un ideal romantic în care ne concentrăm pe o persoană pentru a ne îndeplini o listă interminabilă de nevoi: să fie cel mai tare iubit, prietenul meu cel mai bun, cel mai bun părinte, confidentul de încredere, tovarășul emoțional, egalul intelectual. Eu sunt aia: sunt aleasă, sunt unică, sunt indispensabilă, de neînlocuit. Eu sunt Ea. Dar infidelitatea îmi spune că nu sunt. E trădarea supremă. Infidelitatea anulează marea ambiție a iubirii. Dar dacă infidelitatea a fost mereu dureroasă de-a lungul istoriei, astăzi e adesea traumatizantă, deoarece amenință modul în care ne raportăm la sine.

Pacientul meu Fernando e marcat. Spune întruna: „Credeam că-mi știu viața. Credeam că știu cine ești tu, ce e cuplul nostru, cine sunt eu. Acum mă îndoiesc de tot. Infidelitatea – o violare a încrederii, o criză de identitate. „Pot să mai am încredere în tine?”, întreabă el. „Pot să mai am încredere în cineva?”

Tot asta îmi zice pacienta mea Heather, când îmi spune povestea ei și a lui Nick. Căsătorită, doi copii. Nick a plecat într-o călătorie de afaceri, iar Heather se joacă pe iPad-ul lui cu băieții, când vede un mesaj pe ecran: „Abia aștept să te văd.” Ciudat, gândește ea, tocmai ne-am văzut. Apoi un alt mesaj: „Abia aștept să te țin în brațe.” Și Heather își dă seama că nu sunt pentru ea. Îmi mai spune și că tatăl ei a avut escapade, dar mama ei a găsit o chitanță în buzunar, și puțin ruj pe guler. Heather continuă să caute și găsește sute de mesaje, schimburi de fotografii și dorințe exprimate. Detaliile vii ale aventurii de doi ani a lui Nick îi apar în față în timp real. Înțeleg astfel că aventurile în era digitală sunt ca o moarte dintr-o mie de tăieturi.

Dar mai e un paradox cu care ne confruntăm în prezent. Datorită acestui ideal romantic, ne bazăm pe fidelitatea partenerului cu o fervoare unică. Însă nicicând nu am fost mai tentați să înșelăm, și nu pentru că avem acum noi dorințe, ci pentru că trăim într-o eră în care ne simțim îndreptățiți să ne urmăm dorințele, deoarece asta e cultura în care merit să fiu fericită. Iar dacă se divorța pentru că nu eram fericiți, astăzi divorțăm pentru că putem fi mai fericiți. Dacă divorțul era o rușine, azi a rămâne când poți pleca e noua rușine. Heather nu poate vorbi cu prietenii deoarece se teme să n-o judece pentru că încă îl iubește pe Nick și peste tot primește același sfat: părăsește-l, scapă de balast. Dacă rolurile ar fi inversate, Nick ar fi în aceeași situație. Să rămâi e noua rușine.

Deci, dacă putem divorța, de ce mai avem aventuri? Presupunerea tipică e că, dacă cineva înșeală, ceva e în neregulă cu relația sau cu tine. Dar nu se poate ca milioane de oameni să fie toți patologici. Logica e următoarea: dacă ai acasă tot ce-ți trebuie, nu mai e nevoie să cauți în altă parte, presupunând că există căsătoria perfectă care ne va imuniza împotriva dorului de ducă. Dar dacă pasiunea are un termen de garanție limitat? Dacă există unele lucruri pe care chiar și o relație bună nu le poate nicicând oferi? Dacă până și oamenii fericiți înșeală, ce înseamnă asta?

Marea majoritate a oamenilor cu care lucrez nu sunt deloc niște Don Juani cronici. Ei sunt adesea oameni care sunt monogami convinși cel puțin pentru partenerul lor. Dar există un conflict între valorile lor și comportamentul lor. Sunt oameni care au fost de fapt fideli decade întregi, dar într-o bună zi trec de o limită de care nu au crezut vreodată că o vor trece, cu riscul de a pierde totul. Dar pentru un dram de ce? Aventurile amoroase sunt un act de trădare și o expresie a tânjirii și a pierderii. În miezul unei escapade se află adesea un dor și o dorință de a avea o legătură emoțională, noutate, libertate, autonomie și intensitate sexuală, dorința de a regăsi un sine pierdut sau o încercare de a readuce vitalitatea în fața pierderii și tragediei.

Mă gândesc la o altă pacientă, Priya, care are o căsnicie fericită, își iubește soțul și nu l-ar răni niciodată. Dar mai îmi spune că a făcut mereu ceea ce se așteptau cu toții să facă: să fie o fată bună, o soție bună, o mamă bună, să aibă grijă de părinții ei imigranți. Priya s-a îndrăgostit de arboricultorul care i-a scos un copac din grădină după Uraganul Sandy. Cu camionul și tatuajele sale, e chiar opusul ei. La 47 de ani, aventura Priyei reflectă adolescența care i-a lipsit. Povestea ei evidențiază faptul că atunci când căutăm privirea altuia, nu e întotdeauna partenerul nostru cel căruia îi întoarcem spatele, ci persoanei care am devenit. Și nu căutăm neapărat o altă persoană, ci mai degrabă un alt sine.

Pretutindeni în lume există un cuvânt pe care mi-l spun cei ce au aventuri amoroase: se simt vii. Adesea îmi povestesc despre pierderi recente: un părinte care a murit, un prieten ce a pierit prea curând, vești proaste de la medic. Moartea și mortalitatea trăiesc adesea în umbra unei idile, pentru că adesea ridică semne de întrebare. Asta e tot? Mai e și altceva? O să mai continui așa încă 25 de ani? O să mai simt vreodată ce-am simțit? M-a făcut să mă gândesc că poate aceste întrebări sunt cele care îi fac pe oameni să treacă linia, iar unele idile sunt o încercare de a învinge întunericul, un antidot împotriva morții.

Contrar a ceea ce ați putea crede, idilele sunt prea puțin legate de sex și mult mai mult de dorință: dorința de atenție, de a te simți special, de a te simți important. Structura unei aventuri, faptul că nu poți nicicând să ai iubitul, ține dorința vie. Ăsta e un mecanism al dorinței, deoarece incompletudinea, ambiguitatea, te face să dorești ceea ce nu poți să ai.

Unii dintre voi poate se gândesc că aventurile nu apar în relații deschise, dar nu e adevărat. Mai întâi discuția despre monogamie nu e totuna cu discuția despre infidelitate. Se pare însă că până și atunci când avem libertatea de a avea alți parteneri de sex, tot suntem ispitiți de puterea fructului oprit, adică dacă facem ceea ce nu ar trebui să facem, atunci simțim că facem cu adevărat ceea ce ne dorim. Le-am spus unora dintre pacienții mei că dacă ar putea aduce în relația lor 10% din îndrăzneala, imaginația și verva pe care le pun în escapadele lor, probabil nu ar trebui să vină la mine. (Râsete)

Așadar, cum ne vindecăm după o aventură? Dorința are rădăcini adânci. La fel și trădarea. Se poate însă vindeca. Unele aventuri sunt precum clopotele de înmormântare pentru relații care erau deja pe moarte. Altele deschid ușa unor noi posibilități. Majoritatea cuplurilor care au trecut prin experiența escapadelor rămân împreună. Altele abia vor supraviețui, iar altele pot să transforme o criză într-o oportunitate. Vor putea transforma asta într-o experiență generativă. Mă gândesc mai mult la partenerul înșelat, care spune adesea: „Crezi că eu nu mi-am dorit mai mult? Dar nu eu sunt cel care a înșelat.” Acum că aventura a ieșit la iveală, și ei ajung să ceară mai mult, și nu mai trebuie să investească într-o situație care nu funcționa prea bine nici pentru ei.

Am observat că multe cupluri, imediat după escapadă, datorită acestei „dezordini” ce poate duce la o nouă ordine, vor avea discuții profunde, sincere, deschise, așa cum nu au mai avut de mult. Partenerii care nu mai erau interesați sexual devin înfierbântați de o dorință pe care nu și-o pot explica. Ceva legat de frica de a pierde va reaprinde dorința, și va deschide drumul unui nou tip de adevăr.

Când o escapadă iese la iveală, ce pot face concret cuplurile? Știm de la traume că vindecarea începe când vinovatul recunoaște că a greșit. Așadar, pentru partenerul care a înșelat, pentru Nick, un lucru e să pună capăt aventurii, dar celălalt e actul esențial de a exprima vina și remușcarea de a-și fi rănit soția. Adevărul e că am observat că destul de mulți oameni care au aventuri se simt îngrozitor de vinovați că și-au rănit partenerul, dar nu se simt vinovați pentru aventura în sine. Diferența asta e importantă. Nick trebuie să aibă grijă de relație. Pentru un timp, trebuie să devină apărătorul hotarelor. E responsabilitatea lui să o clădească, deoarece dacă se gândește la asta, poate să o elibereze pe Heather de obsesie și de nevoia de a se asigura că aventura e dată uitării, și că încrederea începe să se reclădească.

Dar pentru Heather, sau pentru partenerii înșelați, e esențial să facă lucruri care le readuc sentimentul propriei valori, să se înconjoare de iubire, de prieteni și de activități ce readuc bucuria, sensul și identitatea. Chiar mai important însă e să nu mai caute detalii sordide: Unde erai? Unde ați făcut-o? Cât de des? E mai bună la pat ca mine? Sunt întrebări care aduc mai multă durere și te țin trează noaptea. În schimb, treci la ceea ce eu numesc „întrebările investigative”, cele care caută sensul și motivele: Ce a însemnat escapada asta pentru tine? Ce ai putut exprima sau trăi cu ea și nu mai puteai cu mine? Cum te-ai simțit când te-ai întors acasă? Ce apreciezi la noi? Ești mulțumit că s-a terminat?

Fiecare aventură va redefini o relație și fiecare cuplu va decide care va fi moștenirea aventurii. Aventurile însă rămân și nu vor dispărea. Dilemele iubirii și dorinței nu se reduc la răspunsuri simple alb-negru, bine-rău, victimă și răufăcător. Într-o relație trădarea ia multe forme. Sunt multe feluri în care ne trădăm partenerul: desconsiderare, neglijare, indiferență, violență. Trădarea sexuală e doar un mod de a-ți răni partenerul. Cu alte cuvinte, victima unei aventuri nu e întotdeauna victima într-o căsnicie.

M-ați ascultat și știu ce vă gândiți: are un accent francez, cu siguranță e pro aventuri. (Râsete) Vă înșelați. Nu sunt franțuzoaică. (Râsete) (Aplauze) Și nu susțin aventurile. Dar deoarece cred că o aventură poate să ducă și la ceva bun, mi s-a pus adesea o întrebare ciudată: dacă aș recomanda-o vreodată. Nu vă recomand să aveți o aventură așa cum nu vă recomand să aveți cancer, dar știm că oamenii care au fost bolnavi vorbesc adesea despre cum boala le-a oferit o nouă perspectivă. Întrebarea care mi s-a tot pus de când am ajuns la această conferință și am spus că voi vorbi despre infidelitate a fost: pentru sau împotrivă? Am spus „Da”. (Râsete)

Privesc aventurile dintr-o perspectivă dublă: pe de-o parte durere și trădare, pe de altă parte dezvoltare și căutare de sine prin celălalt. Ce ți-a făcut ție și ce-a însemnat pentru mine. Când un cuplu vine la mine după o aventură care a ieșit la iveală, le spun adesea: „În prezent în Vest, majoritatea avem două sau trei relații sau căsnicii, iar unii chiar cu aceeași persoană. Prima căsnicie s-a terminat. Ați vrea să clădiți o a doua împreună?”

Vă mulțumesc”.

(Aplauze)

Traducere: Cristina Nicolae